IL CONTEMPLAM CA PE UN MIRACOL

IL CONTEMPLAM CA PE UN MIRACOL (povestea mea) totul era ca intr-un vis.Am iesit cu Andrey din spital la 5 zile dupa nastere si nu reuseam sa inteleg ca puiul acela de om,desenat parca in cea mai fina penita, era al meu.Pentru ca era primul meu bebelusi si avand ff multe probleme in timpul sarcinii,cel care l-a "manevrat" in primele zile de viata a fost sotul meu ,Cristian.S-a internat cu mine in spital si a invatat de la asistente cum sa se descurce cu bebelusul,asa ca am ajuns acasa amandoi parintii cu temele facute.Mi-am imaginat prima zii acasa cu puiul meu de zecii de mii de ori in timpul sarcinii si eram pregatita pentru cele mai pesimiste scenarii.Auzisem mame terorizate de ritualul primei baite,de schimbatul scutecelor...si mi-am promis ca vom fii cei mai viteji parinti si nu vom lasa pe nimeni sa se ocupe de comoara noastra.Primul soc a venit in clipa in care l-am scos din cosulet si l-am pus in patut...era atat de mic...se pierdea efectiv. Nu mai vazusem un pui de om asa de mic si ma intrebam cat timp va trece pana ma voi bucura de el,Sa-l vad alergand prin casa,sa ne jucam impreuna...il tineam in brate si nu ma mai saturam de mirosul lui.Imi bagam nasul in perisorul lui si imi umpleam plamanii cu cel mai pur si mai frumos parfum.Si imbatata de miros il admiram cum doarme,cum zambeste in somn...stiam de la o prietena ca atunci cand zambeste in somn inseamna ca se joaca un ingeras cu el...si ma emotiona totul...aveam ochii umezi de atata fericire.Nimic din reusitele profesionale nu ating nici macar o secunda din implinirea totala pe care am simtit-o cand Andrey adormea linistit la mine in brate.Iar cand il lasam sa adoarma in patutul lui cald il supravegheam impreuna cu taticul lui in taina doar mimiand fericirea pe chipul nostru.Era perfect... este perfect.Si ca orice mama grijulie ascultam din 5 in 5 minute sa vad cum respira.Mi-au dat mereu fiori acel sindrom de moarte subita a bebelusului.Iar daca la inceput mergeam in varfurile picioarelor pe langa el,sfatuiti de pediatri,am inceput sa-i punem muzica in surdina,ba chiar sa vorbim la telefoane, sa ajungem la o viata normala.Dar in primele zile nu am existat decat pentru el,orice telefon era inchis,uitand chiar sa mananc sau sa ma spal.Doar il contemplam amandoi, ca pe un miracol.
ACEASTA ESTE POVESTIOARA MEA SI A PUIULUI MEU DRAG...(O AM SCRISA SI PE BBMAGIA CU CARE AM FOST PE LOCUL 3)...AM SI O POVESTE TRISTA DIN TIMPUL SARCINII DAR PE ACEEA NU O SA O SPUN SA NU INTRISTEZ PE NIMENI
VA ASTEPT SI PE VOI SA NE IMPARTASITI DIN BUCURIA VOASTRA DE A FI "MAMA"

foarte frumos,sorina!am si eu de povestit multe,dar astazi sunt cu moralul la pamant si daca as incepe...cred ca m-as simti si mai demoralizata!