Casuta povestilor

Ce povestioare-i cititi bebelusului vostru?

Betisorul nazdravan

Ariciul mergea spre casa. Pe drum, l-a ajuns din urma Iepurele, si au pornit impreuna. In doi drumul este de doua ori mai scurt.
Pana acasa drumul fiind lung merg si discuta.
Deodata, de-a curmezisul drumului, --- un betisor.
Luat cu vorba, Iepurele nu-l vazuse si se impiedica de el, mai sa cada.
- Ah, tu!... - s-a suparat Iepurele si a lovit betisorul cu piciorul, aruncand-ul cat colo.
Dar Ariciul a ridicat betisorul, l-a pus pe umar si a alergat sa-l ajunga din urma pe Iepure.
Vazand la Arici betisorul, iepurele s-a mirat:
- Asta nu-i un betisor oarecare - a explicat Ariciul. Este un betisor - nazdravan.
Iepurele n-a zis nimic, doar a forait inciudat.

Au mers mai departe pana ce au ajuns la un raulet.
Dintr-un salt Iepurele a sarit pe malul celalalt si a inceput sa strige:
- Hei, Cap - Tepos, arunca betisorul, n-ai cum sa ajungi cu el aici!

Ariciul n-a zis nimic, s-a dat putin inapoi, si-a luat avant, a infipt betisorul in mijlocul rauletului si dintr-un slt -- iata-l pe celalalt mal, alaturi de Iepure, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
De mirare, Iepurele a ramas cu gura cascata:
- Bravo tie, deci stii sa sari!
- Eu nu stiu nicidecum sa sar -- a spus Ariciul, -- m-a ajutat betisorul cel nazdravan -- peste toate - saritor.

Au pornit mai departe. N-au mers mult si s-au trezit la o mlastina.
Iepurele sare din musuroi in musuroi. Ariciul merge in spatesi cu betisorul incearca tot drumul.
- Hei, Cap - Tepos, ce te tot tarasti acolo? Probabil, betisorul tau...
Dar n-a apucat Iepurele sa termine ce-avea de spus, ca a alunecat de pe un musuroi si s-a dus in smarc, pana la urechi. Acum- acum va incepe sa-nghita apa si se va ineca.

Ariciul s-a catarat pe musuroi, cat mai aproape de Iepure, si-i striga:
- Tine-te de betisor! Cat poti de tare!
Iepurele s-a prins de betisor. Ariciul s-a incordat din toate puterile si l-a tras din mlastina pe prietenul sau.
Cand au ajuns pe loc uscat, Iepurele ii zice ariciului:
- Iti multumesc, Ariciule, ca m-ai salvat!
- Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan -- din necaz bun salvator.

Au mers mai departe si, chear la marginea unei paduri mari, intunecate, au vazut jos, pe pamant, un Puisor. Cazuse din cuib si tipa jalnic, iar parintii sai se roteau in zbor, pe deasupra lui, nestiind ce sa faca.
- Ajutor, ajutor! - ciripeau ei.
Cuibul era foarte sus - greu sa ajungi la el. nici Ariciul, nici Iepurele nu stiau sa se catare in copac. Dar o mana de ajutor trbuie sa dea.
S-a gandit Ariciul din nou cu folos.
- Stai in picioare langa copac, cu fata spre el - a poruncit el Iepurelui.
Iepurele a facut precum i s-a spus. Ariciul a asezat Puisorul pe capatul betisorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cat a putut betisorul, ajungand chear aproape de cuib.
Puisorul a mai ciripit odta si a sarit drept in cuib.
Ce s-au mai bucurat tatal si mama lui! Zburau in jurul Iepurelui si Ariciului ciripind:
- Multumim, multumim, multumim!
Ieourele ii spuse Ariciului:
- Bravo, Ariciule! Bine gandit!
-Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan - in sus - ridicator.

Au intrat in padure . Cu cat inainteaza, cu atat padurea este mai deasa, mai intunecoasa. Iepurasului i se face frica. Dar Ariciul nu se lasa: merge inainte si cu betisoeul da crengile la o parte.
Dar deodata, de dupa un copac, le sare in fata un lup, le inchide calea si maraie:
- Stai!
Iepurele si Ariciul s-au oprit.
Lupul isi linge botul, clantane din dinti si zice:
- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treaba, esti tepos, dar pe tine, Urecheatule, am sa te infulec cu blana cu tot!
Iepurasul a inceput sa tremure de frica, s-a facut alb ca varul si nu se mai putea clinti din loc, de parca picioarele i-ar fi infipte in pamant. A inchis ochii - acum o sa-l infulece lupul.
Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravan betisorul si din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
Lupul a urlat de durere, a facut un salt inapoi, si, pe-aci ti-e drumul...
Fugea de-i sfaraiau calcaiele, fara sa se uite in urma sa.
- Iti multumesc, Ariciule, m-ai salvat si din gura Luoului!
- Nu eu, ci betisorul nazdravan - ce loveste - in - dusman, a raspuns Ariciul.
Si au pornit mai departe. Au trecut prin padure si au iesit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot in urcus.
Ariciul inainteaza, sprijinindu-se in betisor, dar bietul Iepure a ramas in urma, mai sa se prabuseasca de oboseala.
Pana acasa nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate sa mearga.
- Nu-i nimic - a zis Ariciul, - tine-te de betisorul meu.
S-a prins Iepurele de betisor, iar Ariciul il trage dupa el.
Si Iepurelui i s-a parut ca-i ieste parca mai usor sa mearga.
- Uite - zice el Aeiciului - betisorul - tau- nazdravan m-a ajutat si de aceasta data.

Asa l-a dus Ariciul pe Iepure pana acasa, unde de multa vreme il asteptau Iepuroaica si Iepurasii...
Se bucura cu totii de revedere, iar Iepurele ii spune Ariciului:
- Ehei, daca n-ar fi fost betisorul tau fermecat, n-as fi ajuns s-ami mai vad casa.
Rade Ariciul si ii raspunde:
- iti daruiesc tie acest betisor, poate ti-o mai fi de folos.
Iepureleinsa s-a impotrivit:
- Dar ce-o sa faci tu fara betisorul - asta - fermecat?
- Nici o grija -- a raspuns Ariciul, -- oricand se poate gasi un betisor, dar nazdravania lui -- si a facut semn spre frunte -- dar nazdravania lui uite unde este!
Acum Iepurele a inteles totul:
- Adevarat ai grait: important nu este betisorul, ci mintea luminata si sufletul bun!

Ploaia de stele

Era odata o fetita careia ii murisera mama si tata si ea ramasese asa de saraca, incat nu mai avea nici o camaruta unde sa locuiasca, nici un pat unde sa doarma, in sfarsit, nimic altceva decat hainele de pe ea si bucatica de paine pe care unii trecatori milosi i-o dadeau din cand in cand.
Ea era insa o fetita buna si credincioasa.

Si, cum era parasita de toata lumea, pleca, cu Dumnezeu in gand, pe camp, la voia intamplarii. La un moment dat se intilni cu un om sarac care-i spuse:
- Da-mi si mie ceva de mancare, sunt mort de foame.
Ea ii dadu ultima bucatica de paine ce-o avea la ea, zise: “Dumnezeu sa te binecuvinteze", si pleca mai departe.

In drum intilni un copil care-i spuse:
- Mi-e tare frig la cap, da-mi ceva sa ma acopar.
Fetita nu statu mult pe ganduri, isi lua caciulita de pe cap si i-o dadu. Si iar aparu un copil gol-golut, tremurind de frig. Ii dadu hainuta ei si pleca mai departe. Ajunse intr-o padure pe inserat; o femeie sarmana veni la ea si fetita ii dadu si camasuta pe care o mai avea, gandind: “E noapte, nu ma vede nimeni, pot sa stau si dezbracata".

Si, cum statea ea asa, deodata vazu deasupra capului o ploaie de stele care, cand cadeau pe pamant, se prefaceau in monezi de aur. Din cer ii cazu la picioare o tunica tesuta din fir de aur si un inel pretios. Ea imbraca tunica, isi puse inelul pe deget, apoi incepu sa adune monedele de aur; deveni, astfel, foarte bogata si trai apoi in belsug si fericire toata viata.

Ursul pacalit de vulpe

Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte intreaga dupa hrana si nu gasise nicaieri. Facindu-se ziua alba, vulpea iesi la marginea drumului si se culca sub o tufa, gindindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de mincare.
Sezind vulpea cu botul intins pe labele dinainte, ii vine miros de peste. Atunci ea radica putin capul si uitindu-se la vale, in lungul drumului, zareste venind un car tras de doi boi.
- "Bun!" gindi vulpea. Iaca hrana ce-o asteptam eu. Si indata iese de sub tufa si se lungeste in mijlocul drumului, ca si cum ar fi moarta.
Carul, apropiindu-se de vulpe, taranul ce mina boii o vede si crezind ca-i moarta cu adevarat, striga la boi: "Aho ! Aho!" Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape, si vazind-o ca nici nu sufla, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasa cataveica am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicind asa, apuca vulpea de dupa cap si tirind-o pina la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: "hais! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Taranul mergea pe linga boi si-i tot indemna sa mearga mai iute ca sa ajunga degraba acasa si sa ieie pielea vulpii.
Insa cum au pornit boii, vulpea a si inceput cu picioarele a impinge pestele din car jos. Taranul mina, carul scirtiia si pestele din car cadea.
Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de peste pe drum, biniii...sor! sare si ea din car, si cu mare graba, incepe a stringe pestele de pe drum. Dupa ce l-a strins gramada, il ie, il duce la vizuina sa si incepe a minca, ca taaa...re-i mai era foame.
Tocmai cind incepuse a minca, iaca vine la dinsa ursul.
- "Buna masa, cumatra! Tiii! da ce mai de peste ai! Da-mi si mie ca taaa...re mi-i pofta!"
- "Ia mai pune-ti pofta-n cui, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i asa de pofta, du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa maninci."
- "Invata-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele."
Atunci vulpea rinji dintii si zise:
- "Alei, cumatre! da nu stii ca nevoia te duce pe unde nu ti-e voia si te invata ce nici nu gandesti? Asculta, cumatre: vrei sa mananci peste? Du-te desara la baltoaga cea din marginea padurii, vira-ti coada in apa si stai pe loc, fara sa te misti, pina despre ziua; atunci smunceste virtos spre mal, si ai sa scoti o multime de peste; poate indoit si intreit decat am scos eu."
Ursul ne mai zicand nici o vorba, alerga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurii, si-si vira in apa toata coada!...
In acea noapte incepuse a bate un vint rece, de ingheta limba-n gura si chiar cenusa de sub foc. Ingheata zdravan si apa din baltoaga, si prinde coada ursului, ca intr-un cleste. De la o vreme, ursul ne mai putind de durerea cozii si de frig, smunceste odata din toata puterea. Si sarmanul urs! in loc sa scoata peste, ramane far de coada!
Incepe el acum a mormai cumplit, s-a sari in sus de durere. Si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida in bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de minia ursului. Ea iesise din vizuine si se virise in scorbura unui copac din apropiere; si cind vazu pe urs ca vine far de coada, incepu a striga:
- "Hei, cumatre! Dar ti-au mincat pestii coada, ori ai fost prea lacom, s-ai vrut sa nu mai ramina pesti in balta?"
Ursul, auzind ca inca-l mai ie si-n ris, se inciudeaza si mai tare, si se rapede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strimta, ursul nu poate sa incapa inauntru. Atunci el cauta o creanga cu cirlig si incepe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar cind apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nataraule! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac"... Iar cind anina cirligul de copac, striga: "Valeu, cumatre! nu trage, ca-mi rupi piciorul!"
In zadar s-a nacajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Si iaca asa, a ramas ursul pacalit de vulpe!

Cinci paini

Intr-o zi de vara doi prieteni calatoreau impreuna. Unul dintre ei avea in traista trei paini, iar celalalt doua. Ajunsi langa o fantana, s-au asezat sa manance.
Tocmai au scos painile din traista, cand a sosit un strain si i-a rugat tare frumos sa-i dea si lui ceva de mancare, ca nu a mai mancat de mult si nu gaseste de unde sa cumpere. Cei doi l-au poftit pe strain langa ei si au mancat cu totii pe saturate, band apa rece din fantana.
Cand nu a mai ramas nimic de mancat, strainul s-a ridicat sa plece, le-a multumit frumos pentru mancare si i-a rugat sa primeasca cinci lei de la dansul, pentru binele ce i l-au facut ospatandu-l. Cei doi nu au vrut sa primeasca, dar strainul a tot insistat si i-a intins banii celui care a avut trei paini.
Dupa ce a plecat strainul, cel care a avut trei paini i-a dat celuilalt doi lei, considerand ca atat i se cuvine. Acesta s-a suparat imediat, cerand doi lei si jumatate, zicand ca ei nu au vrut sa primeasca banii si a fost oricum o pomana si ce au primit trebuie impartit frateste. S-au tot certat ei, dar nici unul nu a vrut sa fie de acord cu celalalt. Atunci s-au hotarat sa mearga la judecator sa le faca dreptate.
Au povestit cele intamplate judecatorului, iar acesta a intrebat:
- Nu esti multumit cu cei doi lei pe care i-ai primit ?
- Nu sunt, mai vreau inca o jumatate de leu - raspunse cel care a avut doua paini.
- Bine, atunci va trebui sa ii dai tu un leu inapoi acestui om - zise judecatorul.
Nemultumitul intreba mirat cum se poate una ca asta.
- Cate paini ai avut tu ? - intreba judecatorul.
- Doua, domnule judecator.
- Si omul acesta cate a avut ?
- Trei.
- Deci in total cinci. Si toate painile erau la fel de mari ?
- Da, domnule judecator.
- Fiecare a mancat la fel din aceste cinci paini ?
- Da, domnule judecator.
- Daca am fi impartit fiecare paine in trei bucati, tu care ai avut doua paini, cate bucati ai fi avut ?
- Sase bucati.
- Iar cel care a avut trei paini, cate bucati ar fi avut ?
- Noua bucati.
- Deci, in total ati fi avut cincisprezece bucati de paine. Daca fiecare dintre voi a mancat in mod egal din aceste cincisprezece bucati de paine cate bucati a mancat fiecare ?
- Cinci bucati, domnule judecator.
- Tu, care ai avut sase bucati de paine, cate bucati i-ai dat strainului, daca tu ai mancat cinci ?
- O bucata.
- Iar cel care a avut noua bucati de paine, cate bucati i-ai dat strainului, daca el a mancat cinci ?
- Patru bucati.
- Atunci strainul a mancat cinci bucati de paine, una de la tine si patru de la omul acesta. Daca v-a dat cinci lei, inseamna ca unul ti se cuvine tie si patru lei acestui om. Asa ca da-i inapoi inca un leu.
Cel care a avut doua paini a ramas fara replica si i-a dat rusinat, dar si mai nemultumit, un leu inapoi celui cu trei paini. Acesta a ramas uimit de judecata cea inteleapta si s-a gandit ce bine ar fi daca in lume toate s-ar putea rezolva asa de logic si de drept.

Cei mai frumosi copii
Se spune ca intr-o zi o cioara s-a intalnit cu o bufnita. Cum ele se cunosteau de multa vreme si erau chiar prietene si cum se stie ca bufnitele obisnuiesc sa mai manance puii altor pasari, cioara, care tocmai devenisese mama dupa multe asteptari, o roaga pe bufnita sa aiba grija sa nu ii manance puii, pe care ii iubea ca pe ochii din cap. Atunci bufnita o intreaba pe cioara care sunt puii ei, cum arata , ca sa nu cumva sa ii manance fara sa stie. Atunci cioara, cu mare dragoste pentru copiii ei, ii spuse ca cei mai frumosi pui din padure sunt puii ei, ca nu va putea sa ii confunde, deci unde va vedea cei mai frumosi pui sa ocoleasca acel cuib, caci e cuibul ei...
Zis si facut! Intr-o dimineata, venind acasa, cioara isi gasi puii lipsa, semn ca pe acolo trecuse bufnita. Disperata, aceasta pleca la bufnita si, plangand cu foc o intreba de ce i-a omorat puii, caci o rugase sa nu o faca. Atunci bufnita, mirata, ii spuse ca puii din acel cuib erau cei mai urati pui pe care i-a vazut in viata ei si nu si-a imaginat ca ar putea fi ai prietenei sale, caci doar aceasta ii spusese ca sunt cei mai frumosi pui din toata padurea...
Morala e ca toti parintii au impresia ca puii lor sunt cei mai frumosi pui din lume... Si sa indrazneasca cineva sa sustina contrariul!!!!

Copilul cel istet

A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta. Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet.

Mergand asa fara tinta a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere. Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca.

- Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul.
- Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise sarpele.
Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului.

De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil.

Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala.

Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.-Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara!
Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca. Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri.

Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa. Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el:
- Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant.
Cand sarpele a coborat Kamill a zis:
- Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui.
Pe el copii, aruncati cu pietre!
Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil

Multumesc fetelor, si continuati , va rog, am nevoie de povesti scurte ca nazdravanul meu a crescut, cunoaste pe dinafara povestile gen ''scufita rosie'' si am inceput sa luam de citit carti de la biblioteca sa-i citesc inainte de culcare, dar va rog sa ma credeti, dragele mele, ma apuca disperarea cateodata cand sunt franta de oboseala si povestea e asa lunga ca nu se mai termina.....AM NEVOIE DE POVESTI SCURTE !!!!!....va rog frumos si va pup pe toate mamicile istete !

Felicitari baietelului tau vivi...andrei a inceput sa nu mai asculte povestile care i lae citesc eu...sa-i spun altele?

SURPRIZA PENTRU DOAMNA INVATATOARE



A fost odata un ursulet pe nume Schiver care avea doi prieteni: o veverita pe nume Mimi si un papagal pe nume Coco. Intr-o zi, a sosit in padure un iepuras pe nume Lery impreuna cu familia lui. A doua zi, la scoala, Schiver, Mimi, Coco si Lery au ajuns mai devreme pentru ca era ziua doamnei Stefani, invatatoarea lor, iar ei au vrut sa ii faca o surpriza. Au desenat pe tabla multe floricele, inimioare si buline colorate si au scris cu litere mari La multi ani!. Cand au ajuns si ceilalti colegi au vrut si ei sa participe la surpriza pregatita deja de ceilalti colegi. Schiver, Mimi, Coco si Lery le-au spus colegilor lor ca ei pot atarna cateva balonase la fiecare fereastra, iar copiii au fost de acord. Dupa un timp, a sosit si doamna invatatoare care a fost foarte impresionata de surpriza pregatita de Schiver, Mimi, Coco, Lery si ceilalti colegi ai lor. Copiii au strigat in cor,,La multi ani", iar doamna invatatoare i-a aplaudat si au trait o zi ca in povesti.

POVESTEA VACUTEI FLORICA



Stau tolanita in iarba cu mainile sub cap si ma uit printre

frunzele unui alun la cer. Astazi este randul meu dupa amiaza,

restul s-au dus cu totii la strans fanul.Din cand in cand ma

plictiseste cate un bondar insa si lui ii este lehamite de atata caldura .

Oare va ploua? Cerul e albastru cat pot sa vad, din cand in cand mai aterizeaza de dupa munti cate un norisor .

E cald. E foarte cald.Si liniste. Prea multa liniste. Sar in sus si ascult .De departe: Ding-Dong!

Incep sa strig :Florica! Florica!

Parca nu mai aud nimica. Incep sa alerg printre aluni cu riscul sa-mi rup gatul.

Sunetul se apropie tot mai mult.

A, aici imi esti? Nu ti-am spus sa nu pleci departe ?

Ma uit in jur, ce noroc ca nu ma aude nimeni ca vorbesc cu o vaca.

Florica nu este insa orice vaca este mama vacilor.

De cand ma stiu este la noi in poiata. Am avut si alte vaci, unele au plecat altele au venit. Florica a ramas .Bunicul zice ca amu ii vine si ei randul.

Ma uit la ea cu drag, o bat usurel pe spate. Isi intoarce capul si ma priveste cu ochii ei mari si blanzi.

Bunicul zice ca asta e menirea tuturor animalelor. Ce stie el ?

Ma uit imprejur dupa celelalte, le vad pe toate.

Sper sa nu le apuce strechea. Ca apoi iara trebuie sa le caut pana deseara prin cine stie ce coclauri.

Ma asez langa Florica si ma gandesc. Mai o saptamana si plecam. A fost o vara lunga. La anul cand vom veni vor fi si Tufele ingradite si vom aduce vacile dimineata si le vom lua seara. Nu va mai fi acelasi lucru. Nici lui Florica nu-i va mai placea la fel de mult. Ne vom intalni doar seara la muls.

Sper ca ne vom mai intalni.

DARUL MAMEI NATURA


Intr-o zi, in timp ce Mama Natura isi vedea de treburi in gradina, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele si Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume.
"Eu sint cel mai important" striga Soarele. "Fara mine, nimic nu ar creste!"
"Nu este adevarat, eu sint cel mai important!" striga Ploaia. "Fara mine, nimic nu ar creste!"

Glasurile li se auzeau din ce in ce mai tare si din ce in ce mai rastite, fiecare fiind sigur ca el este cel mai important.
La un moment dat, Mama Natura s-a saturat sa-i vada certindu-se si s-a gindit sa le dea o lectie. A trimis Soarele pe o parte a lumii si Ploaia pe cealalta.
Curind a fost pace si liniste din nou, iar Mama Natura s-a intors la treaba ei. La inceput Soarele si Ploaia s-au suparat ca au fost despartiti, dar au decis ca aceasta este sansa prin care fiecare poate demonstra ca este cel mai important.

Zi dupa zi, Soarele stralucea pe o fata a globului, in timp ce pe cealalta Ploaia continua sa cada. Dupa o vreme, pe partea Soarelui totul era uscat, iar pe cea Ploii totul era inundat.
Cind si-au dat seama de greseala facuta, Soarelui si Ploii li s-a facut rusine. S-au dus inapoi la Mama Natura si si-au cerut scuze."Stim acum ca nici unul nu este mai important decit celalalt", au spus. "Avem nevoie unul de celalalt, iar lumea are nevoie de noi amindoi pentru cresterea plantelor si animalelor."

Mama Natura era fericita ca Soarele si Ploaia si-au invatat lectia. Pentru a sarbatori s-a gindit sa ofere lumii un dar special.
De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: rosu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo si violet. "Lumea are nevoie de voi amindoi, copiii mei, Soarele si Ploaia", a spus ea. "De cite ori veti vizita lumea, in acelasi timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Cind lumea va vedea curcubeul, va stii ca voi sinteti fericiti sa lucrati impreuna."

merci mult, te pup, si mai vreau , o sa le colectionez si-i citesc cand il aduc de la bunici : in timpul vacantei ne gasim doar in weekend, ca il lasam la tara... , nu are cu cine sta acasa cand suntem la servici, in mod sigur o sa-i placa si va spun ce-a zis !!!

Capra cu trei iezi de Ion Creanga
Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau; iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul".
Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voi veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:

Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
in spinare,
Malaies
in calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.


Auzit-ati ce-am spus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem odata baieti, si ce-am vorbit odata vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine! Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Peretii au urechi si ferestrele ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la peretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul!... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
in spinare,
Malaies
in calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!

Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...

- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.

- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:

Deschideti usa,
Ca vine matusa!

s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti?

- D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?

- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tinea mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.

Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichici si cu nasul de funingine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din rai, sarmana! Asemene cel mijlociu, tusti! iute sub un chersin: se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de frica: Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vedea?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:

- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicaieri!

- Ma!... ca mare minune-i si asta.. dar nici acasa n-am de coasa... ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete!

Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-a facut, ori ca chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!

- Sa-ti fie de bine, nanasule!

- A!... ghidi! ghidi! ghidusi ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!

Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l fiocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".

Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau; pe urma unge toti peretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, iedul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.

- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.

Cand jelea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.

- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!

Baietii mamei, baieti,

Frumusei si cucuieti!

Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada?

Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
in spinare,
Malaies
in calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:

- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi. Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!

Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:

- Da' ce-a fost aici, copile?

- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...

- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.

- S-atunci?...

- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijlociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...

- S-atunci?...

- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!

- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a speria copilasii niciodata?

- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!

- Ei las' ca l-oi invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana, si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Ticalosul si mangositul! inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oi dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!

- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"

- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti iau sufletul." S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufii cuiva, ca sa prinda el de veste.

Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatrusau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?

"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oi face eu cumatrului una de si-a musca labele!"

Aproape de casa ei era o groapa adanca; acolo-i nadejdea caprei.

- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru! Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manecile, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaioase, ca sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarna si peste tarna asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fiarba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.

- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?

- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i cautatura... apoi da, nu stii d-ta ca nevoia te duce pe unde nu ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!

- Ca ce fel, cumatrita draga?

- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de le-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!

- Da' nu mai spune, cumatra!

- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catre Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...

- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.

- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-de-sus.

Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.

- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...

- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.

- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!

- Apoi da, cumatra, se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.

- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...

- Doamne, cumatra, Doamne! Oi face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca daca-ai vrea d-ta sa-i dai un baiat, sa-l invete cojocaria. Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!

- Ia poftim, cumatre, zise ea luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!

Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeau sarmalele intregi pe gat.

- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!

Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita: nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumatru.

- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!

- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!

- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batrani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.

- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!

- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abia i-a mai trece baietelului istuia de speriat, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!

- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma si nu-ti mai face atata osanda cu mine!

- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!

Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie!

Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-a mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghi si unde nu s-au asternut pe mancare si pe baute, veselindu-se impreuna...

Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sa s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

Dumbo, elefantul zburator

De cum venise, primavara le adusese pui tuturor animalelor din Circ. Si doamna Jumbo strangea la piept un elefantel dragalas cu care se mandrea din cale-afara. Ca urechile lui se nimerisera a fi un picut mai mari, nu o stanjenea defel! Celelalte doamne-elefant o necajeau din pricina asta:
- Cu asa urechi, seamana a liliac! Ce-ar fi sa-i spui Dumbo cel natang?!
Cand lua parte prima oara la o parada, micutul Dumbo se impiedica in urechi si, baldabac, cazu intr-o baltoaca. Cativa baieti aflati pe margine incepura sa chiuie si sa rada de mama focului, pana ce doamna Jumbo socoti ca au intrecut masura si se napusti spre ei amenintatoare. Drept pedeapsa, doamna Jumbo se pomeni inchisa intr-o cusca. Elefantelul Dumbo ramase singur-singurel. Numai soricelului Timoteus ii era mila de el.
-Capul sus, micutule!, ii zise soricelul cu blandete. Am sa fiu prietenul tau si impreuna o scoatem noi la capat!
Directorul Circului hotari ca Dumbo sa apara pe scena impreuna cu clovnii in sceneta cu pompierii. Drept care construira un perete inalt de casa, din mucava si clei, si-i dadura foc. Si, cand tot peretele era in flacari, Dumbo sari de la cea mai inalta fereastra in cearceaful clovnilor-pompieri. Insa panza se rupse sub greutatea lui Dumbo si el, pleosc, se trezi intr-un ciubar cu apa. Dupa spectacol Dumbo se furisa amarat spre cusca in care era mama lui. Doamna Jumbo scoase trompa printre gratii, il ridica si incepu sa-l legene incetisor.
-Nu plange, dragul meu, il dezmierda ea. Stiu ca ti-e greu, dar nu trebuie sa-ti pierzi curajul. Odata si odata vor veni zile mai bune si atunci totul va fi minunat!
Intr-o seara, fericiti ca spectacolul reusise de minune, clovnii isi sarbatorira maiestria, cinstindu-se cu o vadra de sampanie. Dupa ce se dusera la culcare, Dumbo si Timoteus gustara si ei un strop din acea apa spumoasa si intepatoare. Dar sampania li se urca repede la cap. Ii apuca rasul si incepura sa se prosteasca in fel si chip si nu pricepeau de ce lumea li se parea dintr-o data asa de caraghioasa. A doua zi in zori, soarele descoperi cu uimire un elefantel care dormea pe o craca, tocmai sus intr-un copac. Croncanitul ciorilor il trezi intr-un tarziu si pe Dumbo. Si cand vazu unde se afla, se sperie atat de tare, incat cazu de pe craca drept intr-un paraias.
-Dumbo, eu cred ca tu ai zburat aseara in copac! striga Timoteus emotionat. Un elefant care zboara!
Dar Dumbo nu se mai incumeta sa mai incerce sa zboare, decat atunci cand una dintre ciori ii dadu o pana fermecata. Ciorile il dusera pe un damb iar Timoteus il incuraja:
-Hai Dumbo, sari.
-Presupun ca trebuie sa-l ajutam nitel!, spuse o cioara.
Si toate se apucara sa-l impinga din spate.
-Acum Dumbo! Intinde urechile si zboara, striga Timoteus care sedea pe crestetul lui Dumbo, varat in borul palariutei. Ai incredere! Poti sa zbori!
Si intr-adevar. A fost de ajuns ca Dumbo sa falfaie numai un picut din urechile lui mari si indata prinse a pluti prin vazduh intocmai ca o pasare.
-Iu-huu! De acum totul o sa fie minunat! se bucura Timoteus. Nimeni n-o sa mai rada de urechile tale. Nicicand n-a mai existat pe lume un elefant zburator. O sa fii cel mai vestit elefant!
In aceeasi seara, cand trebuia sa sara de la fereastra in flacari, in loc sa se arunce in gol, Dumbo incepu sa pluteasca lin prin tot Circul, pe deasupra capetelor spectatorilor uimiti. deodata insa descoperi ca nu mai are pana fermecata. de spaima, mai ca s-ar fi prabusit, daca n-ar fi strigat la el Timoteus:
-Lasa pana! Poti zbura si fara ea!
In ziua urmatoare, poza lui Dumbo era pe prima pagina a tuturor ziarelor. Circul avea o noua vedeta: Dumbo, elefantul zburator! Directorul Circului incheie cu el un contract pe viata, iar pe doamna Jumbo o elibera pe data din cusca. Ba chiar i se oferi un loc de onoare in manej mamei celebrului elefantel. Dupa spectacol, Dumbo ateriza lin in bratele ei. Doamna Jumbo isi stranse fiul la piept si ii sopti:
-Dumbo, vezi ca am avut dreptate? Acum totul este minunat pentru tine!

Fetele am tras toate povestile la imprimanta si le citesc lui andrei seara de seara.Multumesc ptr povestile minunate scrise de voi la acest topic

Povestea unui om lenes de Ion Creanga

Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotara sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!
Asa era pe vremea aceea.

Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care samana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:

- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.

- Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.

- Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! O manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de pane. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.

- I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana; ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, uriciunea oamenilor! Sari degraba din car si multumeste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta. Dar tot de noroc sa se planga cineva... Bine-a mai zis cine-a zis ca: "Boii ara si caii mananca". Hai da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.

- Dar muieti-s pormagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?
- Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!

Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!

Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se lehameseste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum va va lumina Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul.
Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.

Punguta cu doi bani de Ion Creanga

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un cocos; gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi perdu rabdarea si zise:

- Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
- Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cocosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul, pofticios si hapsan, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cocosul si-i da o bataie buna, zicand:

- Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cocosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi catre casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cocos, vede in clontu-i o punguta si zice vizitiului:

- Mai! ia da-te jos si vezi ce are cocosul acela in plisc.
Vizitiul se da iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cocosul si luandu-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cocosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vizitiului:
- Ma! ia cocosul asta obraznic si-l da in fantana aceea.

Vizitiul se da iarasi jos din capra, prinde cocosul si-l azvarle in fantana! Cocosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:
- Ma! da' al dracului cocos e asta! Ei, las' ca ti-oi da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!

Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cocosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorului. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cocosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba inca face s-o aparaie prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cocos, zise boieriul cuprins de mierare. Vizitiu! Ia-l de pe capul meu si-l zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac; l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare.
Vizitiul iarasi ia cocosul si-l zvarle in cireada! Atunci, bucuria cocosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a inghitit el toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la fereastra, intinde aripele in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe! Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cocos. Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oi scapa de dansul.

Si, cum zice, umfla cocosul de-o aripa si-l zvarle in zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banet ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cocosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe: Cucurigu ! boieri mari, dati punguta cu doi bani !

Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cocosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cocosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!
Cocosul insa mergea tantos, iar pasarile dupa dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la poarta incepe a canta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"

Mosneagul, cum aude glasul cocosului, iesa afara cu bucurie; si, cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cocosul sau era ceva de speriat! Elefantul ti se parea purice pe langa acest cocos; s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai bogate. Mosneagul, vazand pe cocosul sau asa de mare si de greoi, si incunjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cocosul i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.

Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cocosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cocosul si dezmierdandu-l. Atunci, iaca si baba vine nu stiu de unde; si, cand a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.

- Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!
- Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu cocosul, stii tu din a cui pricina... si iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din manile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de pe la poarta: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!... Si, cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa, baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nimica, sarmana!

Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iara pe cocos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cocos de facut cu bors.

Pacala – de Ion Creanga

Un negustor, umbland prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grau, papusoi si altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

O sa le imprim si eu pe cele ce nu le stiu sa i le citesc si eu bebelinei mele,dar mai incolo ca nu are rabdare acum sa stea intr-un loc sa le asculte!abia sta si asculta cantecele si pozioarele!